Saptamana asta am cam abandonat blogul, unul din motive fiind si moartea brusca a unchiului meu preferat, cel mai mare dintre fratii mamei. Asa ca a fost o saptamana trista, imbibata de un sentiment de soc si tristete. Apoi, la inmormantare, ne-a tinut preotul o predica de-a dreptul emotionanta. Nu a vorbit o predica  la nivel general ci a vorbit despre unchiul meu, asa cum era el. Am aflat cu oarecare surprindere ca unchiul meu, “un munte de om” – vorba preotului, mergea la rugaciune la biserica in fiecare vineri si miercuri. Stiam ca tinea toate posturile dar chiar nu-mi imaginam ca se apropiase atat de mult de Ortodoxie, preotul a pomenit inclusiv de faptul ca-l ajuta in altar atunci cand omul care se ocupa in mod normal de asta lipsea. Nu pot decat sa apreciez modestia unchiului meu care tinea asa…onoare doar pentru cunostinta sa. Mi-am dat seama din predica preotului ca nu au fost doar in relatia duhovnic-pocait ci au avut chiar o relatie de…(sa zicem?) amicitie. Drept pentru care parintele prin niste fine aluzii (pricepute doar de cine era mai la curent cu viata lui zilnica) a “intepat” niste persoane care i-au cam facut viata amara din cand in cand (in special prin barfe rautacioase si rautati in general). Sunt sigura ca a facut-o cu gandul ca poate respectivii vor simti ceva mustrare insa sincer nu stiu daca si-a atins scopul – deh, firea umana e tare capoasa uneori. Oricum m-as bucura sa vad, macar de acum niste schimbari. Parintele a incheiat predica deosebit, cu memorarea unei “patanii” pe care o avusese acum 20 de ani la o inmormantare cand defunctul a interzis prin testament sa I se spuna predica la inmormantare, motivand: “Cine avea sa ma laude cu ceva, sa o fi facut in fata mea cat am fost in viata ca sa ma bucur de iubirea lui, cine avea sa ma critice, sa o fi facut tot in viata, fata in fata, ca sa ma pot indrepta.” Un final deosebit de predica.
Dumnezeu sa te odihneasca in Pacea Sa sfanta, unchiule Adrian, la vremea cuvenita, ne vom vedea cu bucurie Dincolo! Dumnezeu sa-l ierte!