Ganduri pe marginea unei tragedii (1) sau ce poti pati in oboseala post-natala

Da, e vorba de recenta tragedie a Madalinei Manole. Recunosc ca am fost egoista, am evitat stirea cat am putut, le aveam deja pe ale mele si pana si simpatia pentru situatia respectiva incepea sa-mi para tare grea adaugata la grija pentru cucuiul lui Andreiutu. Mi-a ramas infipt ca un cui in inima soarta micutului ei, ramas orfan la doar un anisor. Nu vreau sa emit judecati de nici un fel, faptele s-au intamplat, doar Dumnezeu stie, asadar doar El poate judeca dar povara micutului ce va trebui sa traiasca de acum sub spectrul mamei disparute mi se pare foarte grea, mai mult ca sigur ca va afla de foarte mic ce s-a intamplat de mama a murit (lumea va tine minte episodul, asadar inevitabil va afla si el daca nu de la tata din alta parte) si ma rog lui Dumnezeu sa-i dea lui linistea si echilibrul de-a creste si de a-si gasi fericirea. Iar pentru asta tatal si bunicii ar trebui sa fie uniti pentru binele copilasului, acum vad ca parintii ei au inceput sa faca scandal in presa, cred ca este o greseala, daca au ceva de lamurit ar trebui s-o faca in privat. Ii si inteleg, socul pentru ei e imens dar il inteleg si pe sot (ignor zvonistica ce-l livreaza drept vinovat) si inteleg de ce se ingroapa acum in tacere.
Dar eu am inceput acest post din alt motiv: am tot auzit dandu-se vina pentru depresia pe depresia post-natala.  Din cate stiu (ca m-am informat pe ici pe colo), la un an dupa nastere e deja cronic sa mai suferi de o astfel de depresie, la o adica daca dupa sase luni de la nastere  inca nu simti ca te-ai refacut ar trebui sa mergi urgent la medic caci nu e de lasat. Pe mine m-a ferit Dumnezeu de o depresie in adevaratul sens al cuvantului. Stari neplacute am avut si eu, recunosc, ma gandeam sa povestesc putin despre ele, nu de alta dar cred ca e util pentru viitoarele mamici, sunt lucruri despre care nu-ti prea vorbeste nimeni inainte si te pot lua pe nepregatite.
Va spuneam ca n-am avut depresie, asta clar. Dupa ce l-am nascut, eram atat de fericita ca e sanatos, ca am trecut cu bine hopul, ca-l vad, ca mi s-ar fi parut o nerecunostinta crasa in fata lui Dumnezeu pe care-l tot trasesem de maneca in sarcina: Help me, help me – sa mai vin si sa indraznesc sa cracnesc cand totul decursese atat de bine. Au urmat apoi zile obositoare. Dar ce te obosesti – ar spune necunoscatorii – ca doar dupa nastere stai mai mult in pat si te refaci? Drept e dar eu ma simteam obosita (de fapt oboseala a fost simptomul de baza al intregii sarcini, o somnolenta eterna si enervanta) – greu de explicat dar atat de intensa  in fiecare celula a trupului, m-am refacut si greu fizic, ranile de la nastere s-au inchis greu. Au trecut si astea, oboseala a ramas. Asta poate si pentru ca prichindelul dormea foarte putin, noaptea se trezea tot la doua ore sa suga, ziua nu dormea decat pe atipite (!!!!!!!!!). Au trecut o luna, doua, trei, prichinelul o tinea tot asa, somn mult mai putin decat scria in carti, mancare foarte des, eu tot mai obosita, uneori simtea ca fericirea suprema ar fi un somn intins pe opt ore. Pe la trei luni incepuse totusi sa doarma trei ore fara sa se trezeasca. Degeaba. Acum creierul meu era obisnuit cu trezirile dese, chiar daca prichindelul dormea, eu ma trezeam dupa vreo ora jumatate si mi-era o ciuda sa mor, deseori nu mai puteam adormi. Am avut si patanii inverse, mi-a ramas o patanie din asta in creier, n-o uit cat oi trai, cred ca bebe avea doua luni. Ne culcam la zece seara, se trezeste pe la 11:30 si rangoaie dupa papica. Ma ridic, il iau in brate, il pun pe genunchi iar creierul meu incepe sa fabuleze. Efectiv vedem in fata mea peste imaginea lui bebe un panou urias plin de gauri de diverse forme, avea si forme de lemn colorate in mana si incercam sa le introduc in gaurile de pe panou, cumva in creierul meu exista ferma ideea ca la nu stiu cate piese potrivite in panou, bebe va fi multumit si va dormi pana la ziua, pe urma mi-a aparut in cap dilema ce sa-i dau lui bebe de mancare, imi imaginam un san ca avand ciorba iar celalalt friptura (stiu ca suna ciudat dar atunci in creierul meu totul parea logic) si luam eu foarte in serios aceasta dilema. Dintr-o data. m-am scuturat brusc ca si cum as fi intrat brusc in apa rece si m-am trezit, lumina de la veioza era difuza iar bebe scadea flamand pe genunchi, mi-am dat seama brusc ca dormisem in sezute pana atunci si ca visasem efectiv cu bebele in brate, ca lui bebe nu-i trebuia nici ciorba nici friptura ci doar lapticul pretios. Chiar m-am speriat foarte tare, ma gandeam ca Doamne fereste daca, in vis, ii faceam rau la bebe- multumeam lui Dumnezeu ca a iesit totul bine. O colega de-a mea, mai in varsta si tare de treaba, imi povestea deunazi cand ne impartaseam pataniile de acest gen de dupa nastere ca ea a incercat la un moment dat, in miez de noapte, acum vreo douazeci de ani, sa-si sufoce bebelul cu perna, a zis ca in capul ei atunci faptul ca-i punea perna de fata nu insemna ca-l omoara ci doar ca-l va ajuta sa doarma pana dimineata, noroc ca a sarit sotul si a trezit-o de-a binelea si acum se ingrozea singura de ce ar fi putut sa se intample. M-am dus si la doctorita care a zis ca se dezvolta normal, ca nu pare sa aiba probleme si ca sa am rabdare ca problema cu somnul se va rezolva de la sine. Situatia intr-adevar s-a rezolvat, nu chiar de la sine ci putin fortat. Cand avea bebe patru luni, m-am simtit foarte rau si am ajuns la spital in perfuzii, doctorii au suspicionat la inceput o infectie dar nu s-a confirmat la analize, pana la urma concluzia a fost de oboseala cronica, am stat in spital o saptamana si atunci pot spune ca m-am odihnit si am mai recuperat restantele de somn, mi-era tare dor de bebe dar era atat de bine ca puteam dormi….Cand m-am intors acasa, dupa o saptamana, am gasit un bebel care incepuse diversificarea, papase o saptamana pe saturate si laptic praf – efectul? A inceput sa doarma mult mai bine, nu doar noaptea ci si ziua avea cate tre-patru reprize de somn, apoi la sase luni s-a restrans la doua, apoi spre un an doar la siesta de amiaza. Concluzia a fost foarte evidenta: bietul copilas nu se saturase inainte doar cu lapte de mama. Noi nu ne dadusem seama in primul rand pentru ca nu dadea semne ca ar fi flamand (cu exceptia lipsei somnului), pusese cate un kilut pe luna dupa nastere (deci absolut in grafic) dar ca el era mult mai flamanzos decat credeam noi. Am continuat sa-l alaptez pana aproape la un an dar i-am dat diversificat in continuare si situatia a fost mult imbunatatita de acest lucru. Si acum e in continuare innebunit de lapte si papa cantitati astronomice in dauna oricarui fel de alta mancarica.
Ca un fel de concluzie: nu sunt psiholoaga sau ceva de gen ca sa explic ce e cu depresia post-natala dar cred ca o componenta foarte importanta a acestei stari o are si o acuta lipsa a somnului, eu cel putin asa am simtit, oricat ai incerca sa te odihnesti cat doarme bebe parca nu e niciodata destul. Lipsa somnului poate cauza in organism efecte devastatoare – si asta nu doar la mamele tinere ci si la orice om – ajungi sa faci confuzii intre starile de trezie si cele de adormire, ajungi sa te tarasti efectiv de oboseala. De aceea le sfatuiesc pe tinerele burtici (si implicit pe mine ca-s o tanara si fericita burtica) din tot sufletul sa se odihneasca cat pot, chiar daca cred ca nu au nevoie, sa se odihneasca si sa se relaxeze, sa nu fie stresate si inainte si dupa nastere. Sa nu le fie jena sa apeleze la cei din jur pentru sprijin, mai greu este pentru cele care nu au familia aproape iar sotul saracul e prea rupt de la munca ca sa se poata trezi noaptea sa ne mai inlocuiasca. Neaparat sa apeleze la un doctor daca se simt tot mai obosite, cu cat problema se va rezolva mai repede cu atat mai bine, sa nu lase sa continue si dupa sase luni ca pot da in stari cu adevarat cronice. Si nu in ultimul rand sa nu uitam sa ne rugam, rugaciunea staruitoare la Dumnezeu si la Maica Domnului pentru ajutor face minuni. Si sa se gandeasca tot timpul ca oricat ar fi de greu pe moment, aceste momente vor trece si vor ramane doar amintirile frumoase. Va spune cineva destul de patit, meseria de mama merita toata osteneala!

Comments (2)

  1. 20 iulie 2010 - 17:44 Răspunde

    Imi pare foarte bine ca ai povestit lucrurile astea.Le-am citit cu placere, chiar daca din pacate nu am copiii.
    Parerea mea este ca daca toata lumea ar apela la ajutor atunci cand are nevoie, nu s-ar mai intampla atatea.
    Sa ai o seara frumoasa.

  2. 25 iulie 2010 - 08:19 Răspunde

    Chiar daca eu mai mult risc sa ajung bunica, cred ca este foarte bine sa spui ceea ce simti, intr-o forma sau alta. Si, vorba ta, sa soliciti ajutor, chiar daca nu-ti sta in fire. Meseria de parinte nu este usoara, responsabilitatile sunt mari, iar starea noastra mai este dictata si de alte probleme si stimuli la care organismul trebuie sa raspunda. O patesc si mamicile multipare, cu mai multi copii, deci nu te fereste experienta. Te caleste, dar nu te fereste, pentru ca fiecare copil reactioneaza altfel, este altfel, mamica se gaseste in alta situatie. Cred ca la noi nu exista obisnuinta de a vorbi despre astfel de lucruri normale, ca subcontientul sa scape de tensiunea acumulata si sa se relaxeze. Fara referire la Madalina Manole! O duminica placuta, Laura!

Leave a comment

0 Shares
Share
Pin
+1
Share
Email